De vreo 2 luni incoace viata mea se invarte in jurul unui joc de sah din care incet, incet incep sa se elimine piese. Jocul incepe cu un handicap mare de cunostiinte strategice pentru mine, dar totusi ceva imi spune ca desi the odds are stacked against me am o sansa mare de a castiga. Ce probabilitate am ca seria sa fie omogena?
Niciuna. Baza de date nu-mi da nici o informatia utila legata profilul adversarului si desi ma incapatanez sa aflu mai multe trebuie sa fiu calculat, dar nu reusesc. Totusi se da startul si aflu cu stupoare ca nu joc decat un meci ci 3. Desigur premiile chiar daca sunt nesemnificative, trebuie luate in calcul, nu pentru ca sunt premii ci pentru ca la capatul partidei pot fii luate in considerare ca si un castig sufletesc nu material.
La primul joc sunt pus in fata unui “adversar”, dur, calculat dar serios si care-mi anticipeaza fiecare miscare cu precizia unui ceas elvetian mai ales ca stie totul despre “premiul” pus in joc.
Pentru mine totul ar trebui sa fie un simplu plan cu multe ziduri defensive formate acei pioni pusi strategic pentru a impiedica salturile incrucisate ale celor 2 nebuni din aria adversarului, dar el nu uita sa-si faca o deschidere favorabila cu o rocada romana si drumul in L al celor 2 ponei din subordinea sa imi macelaresca zidul de aparare. Asta e doar din vina mea. Fiind cu ochiul pe premiu, incep sa-mi pierd din vigilenta, apar divergente, si tatonarile succesive duc la un sir de metereze pierdute pana cand inteleg intr-un final ca trebuie sa Leave and let go premiului pentru ca regele si regina nu sunt suficienti pentru a face fata unui val de ture, cai, nebuni si o regina. Sah mat.
Nu era capatul lumii dar adrenalina imi invada tot corpul iar sangele ramas parea ca nu mai e. Dar incepe al doilea joc. Aici sunt pus in fata unui maestru care poate intoarce fiecare piesa de sah intr-o combinatie liniara de 2 elipse negre si una alba din care fiecare pion al meu trebuie sa iasa nevatamat. La o analiza mai atenta stringul de miscari ale adversarului devine prea pixelat ca sa-l pot descifra. Apropierea mea excesiva de premiu face ca toate functiile mele vitale, sa-si piarda din vigoare.
Pulsul imi intra in zona rosie, iar adversarul profita de slabiciunea mea trecand la atac printr-un nor bine extins de ture si nebuni, pana cand gradientul suprapus peste numarul de piese ramase, isi atinge marginea si printr-un brush perfect setat imi trimite regina in infernul din afara tablei iar pattern-ul aplicat in jurul regelui devine asa de dens incat 2 ture plus o regina imi taie respiratia. Sah mat.
Din nou premiul devine ceva apropiat dar foarte indepartat, scapandu-mi printre degete ca o variabila nedeclarata, prin marea de bin-uri si etc-uri din tabla. Stiam ca pot mai mult dar odata cu oprirea functiilor vitale, capacitatea de a procesa corect simplexul dual in carouri devenise ceva prea complex ca sa mai pot face ceva. Trebuia sa ma las invins inca odata.
In fine. Dupa 2 meciuri pierdute sunt nevoit sa-l joc si pe al treilea. Oare voi putea trece peste esecurile anterioare si voi castiga acest meci? Habar n-am. Acest meci se joaca pe deviza “Non ci solo due senza tre” si sper ca aceasta zicala sa nu fie adevarata in cazul meu.
Poate ca la primele 2 jocuri m-am concentrat prea mult asupra premiului pentru a-mi da seama de greselile tactice facute dar acum era diferit. Desi premiul nu era mai prejos decat ceea ce nu castigasem pana acum, nu puteam spune ca nu conta prea mult in ecuatia caracteristica a jocului deoarece sansele se schimbasera prea mult fata de inceput si acum totul atarna de un fir invizibil. Intr-un final incepe si al treilea joc.
Atacuri bine planuite si o aparare strong e ce ma tine in joc. Nodurile Kircoff ale drumului critic pe care l-am desenat m-a duc incet dar sigur spre jumatatea cealalta si corelatia intre cei 2 nebuni si pionii adversarului e o combinatie mortala din care reiese spatiul vectorial generat de toti acei pioni din afara tablei. Mutarile fiecarui sunt precise si calculate, partida ajungand intr-un echilibru inexplicabil, din care nu-ti puteai da seama cine castiga.
Odata cu trecerea timpului se dezvolta pe figura mea o nuanta tot mai pronuntata de oboseala si dintr-o data incep sa pierd piese una cate una pana cand privirea imi taie planul in 2: un ochi spre tabla si unul spre premiu. Jucand impotriva unui adversar la fel de bun ca cei dinaintea lui, imi vad piesele zburand una cate una, iar ochiul dinspre premiu nu poate decat sa amelioreze pierderea, fiindca din atacul bine construit, nu mai raman decat cu amaratul de rege, iar o tura si regina sunt piesele care imi trimit regele in lumea viselor. Sah mat.
3 meciuri. 3 infrangeri. Nici macar premiul de consolare nu l-am castigat. Au fost 3 in …. si acum nu mai e nimic. Totul se invarte in jurul unui nor de spray, care te paralizeaza cand nu te astepti. Si vezi de pe marginea prapastiei cutremurul care asteapta sa faci ultimul pas.
Dar gata! E momentul sa ma ridic si sa merg mai departe. Piesa de rezistenta sunt EU si Valkyrii m-au tras inapoi sa ma bucur de tot, sa fiu fericit si sa nu mai traiesc in starea asta de negare. Locul meu nu e aici, e pur si simplu undeva mai sus, mai bine. Stiu ca se poate mai bine si azi reality check-ul a mers. Am zis no more si am ales calea mai grea dar si cea mai plina de satisfactii.
Pentru ca in momentul asta m-am oprit din rezolvarea problemelor de statistica pentru ca n-am un calculator stiintific la dispozitie sa fac toate calculele alea nasoale, am zis sa mai iau o pauza si sa scriu ceva pe aici. Eroi, super puteri si aceasta e reteta ultimului serial inceput in vacanta.
. Pacat ca trecut.
