Semnat.Sigilat si Livrat

Stiti cum e! “Einstein avea chiar dreptate. Timpul e relativ din privinta unui observator. Cand te uiti pe teava unui pistol, timpul incetineste, toata viata iti trece prin fata ochiilor. Tine-te de ea si poti trai o viata intreaga in aceea fractiune de secunda.”

Cam asta am facut anul asta. I’ve worked my way up de la o poveste amarata si plina de twists and turns pana la ceea ce sunt acum. Am suferit, am strans din dinti, am plans, m-am facut inteles si remarcat doar pentru ca am avut puterea sa o iau de la capat and move. Am avut oameni langa mine care mi-au oferit o doza de incredere, some self esteem si mult curaj. Asta cam e un post care face sa intregeasca munca mea din acest an si planurile facute in sesiunea trecuta. Ca inca nu s-au finalizat toate nu e grav, mai e destul timp.

Am avut anul asta destul timp sa invat o multime de lucruri: cum sa lucrez eficient in echipa, cum sa organizez un proiect, cum sa fac o mapa de proiect, cum sa completez un Gant si un SWOT, am participat la o gramada de training-uri/workshop-uri/conferinte/evenimente si m-am distrat in teambuilding-uri si la petreceri cu voi. Da cu voi! In fata voastra am avut puterea si curajul sa candidez pentru un post in BE. Prima data cand am vorbit in fata unui amfiteatru plin si am lasat la o parte totul. Din cauza voastra m-am simtit diferit si acceptat. Putin si din cauza voastra am plans in noaptea aia. N-am plans pentru ca am pierdut in fata unor oameni la fel ca mine ci am plans doar ca sa ma descarc.

Avem un sentiment ca nici un lucru pe care il fac nu are finalitate dar slowly mers spre mai bine. A doua zi desi eram afectat am incercat sa ascund asta pentru ca asta fac oamenii tari. In momentele de maxima intensitate isi ascund emotiile/furia/trairile/sentimentele pentru a demonstra ca nimic din ce i-a doborat nu i-a facut mai slabi ci mai puternici. Totusi, post-ul asta era cumva conectat de post-ul asta si intr-o masura mi-am atins cateva din obiective:

- stiu putin mai mult Photoshop decat in zile acelea.

- am ajuns in posesia laptopului de care aveam atata nevoie.

- am mers la cat mai multe training-uri si evenimente. Si o sa mai merg.

- mi-am demonstrat ca am avut puterea sa trec peste toate si sa am o alta viziune a lucrurilor.

- am inceput sa citesc Ingeri si Demoni si alte lucruri care imi plac si am vazut filmul.

- sunt mai fericit si am apucat sa cunosc si alte persoane decat cele care au insemnat ceva pentru mine anul asta si i-am si ajutat.

- si optionalul care era cu ramane de vazut e realitate.

Ce mai pot sa zic decat multumesc: Ada, Niko, Dana, Alexa, Ade, Olivia, Irina, Georgy, Ira, Vali, Tautan, Aly, Marcu, Oby, Clau, Emma, Anii, Hunter,Tomitza voi sunteti cei care mi-ati facut viata mai usoara anul asta in SiSC si care m-ati indrumat spre mai bine.

Semnat. Sigilat si livrat catre Siscoti.

Piesa de rezistenta

De vreo 2 luni incoace viata mea se invarte in jurul unui joc de sah din care incet,  incet incep sa se elimine piese. Jocul incepe cu un handicap mare de cunostiinte strategice pentru mine,  dar totusi ceva imi spune ca desi the odds are stacked against me am o sansa mare de a castiga. Ce probabilitate am ca seria sa fie omogena?

Niciuna. Baza de date nu-mi da nici o informatia utila legata profilul adversarului si desi ma incapatanez sa aflu mai multe trebuie sa fiu calculat, dar nu reusesc. Totusi se da startul si aflu cu stupoare ca nu joc decat un meci ci 3. Desigur premiile chiar daca sunt nesemnificative, trebuie luate in calcul, nu pentru ca sunt premii ci pentru ca la capatul partidei pot fii luate in considerare ca si un castig sufletesc nu material.

La primul joc sunt pus in fata unui “adversar”, dur, calculat dar serios si care-mi anticipeaza fiecare miscare cu precizia unui ceas elvetian mai ales ca stie totul despre “premiul” pus in joc.

Pentru mine totul ar trebui sa fie un simplu plan cu multe ziduri defensive formate acei pioni pusi strategic pentru a impiedica salturile incrucisate ale celor 2 nebuni din aria adversarului, dar el nu uita sa-si faca o deschidere favorabila cu o rocada romana si drumul in L al celor 2 ponei din subordinea sa imi macelaresca zidul de aparare. Asta e doar din vina mea. Fiind cu ochiul pe premiu, incep sa-mi pierd din vigilenta, apar divergente, si tatonarile succesive duc la un sir de metereze pierdute pana cand inteleg  intr-un final ca trebuie sa Leave and let go premiului pentru ca regele si regina nu sunt suficienti pentru a face fata unui val de ture, cai, nebuni si o regina. Sah mat.

Nu era capatul lumii dar adrenalina imi invada tot corpul iar sangele ramas parea ca nu mai e. Dar incepe al doilea joc. Aici sunt pus in fata unui maestru care poate intoarce fiecare piesa de sah intr-o combinatie liniara de 2 elipse negre si una alba din care fiecare pion al meu trebuie sa iasa nevatamat. La o analiza mai atenta stringul de miscari ale adversarului devine prea pixelat ca sa-l pot descifra. Apropierea mea excesiva de premiu face ca toate functiile mele vitale, sa-si piarda din vigoare.

Pulsul imi intra in zona rosie, iar adversarul profita de slabiciunea mea trecand la atac printr-un nor bine extins de ture si nebuni, pana cand gradientul suprapus peste numarul de piese ramase, isi atinge marginea si printr-un brush perfect setat imi trimite regina in infernul din afara tablei iar pattern-ul aplicat in jurul regelui devine asa de dens incat 2 ture plus o regina imi taie respiratia. Sah mat.

Din nou premiul devine ceva apropiat dar foarte indepartat, scapandu-mi printre degete ca o variabila nedeclarata, prin marea de bin-uri si etc-uri din tabla. Stiam ca pot mai mult dar odata cu oprirea functiilor vitale, capacitatea de a procesa corect simplexul dual in carouri devenise ceva prea complex ca sa mai pot face ceva. Trebuia sa ma las invins inca odata.

In fine. Dupa 2 meciuri pierdute sunt nevoit sa-l joc si pe al treilea. Oare voi putea trece peste esecurile anterioare si voi castiga acest meci? Habar n-am. Acest meci se joaca pe deviza “Non ci solo due senza tre” si sper ca aceasta zicala sa nu fie adevarata in cazul meu.

Poate ca la primele 2 jocuri m-am concentrat prea mult asupra premiului pentru a-mi da seama de greselile tactice facute dar acum era diferit. Desi premiul nu era mai prejos decat ceea ce nu castigasem pana acum, nu puteam spune ca nu conta prea mult in ecuatia caracteristica a jocului deoarece sansele se schimbasera prea mult fata de inceput si acum totul atarna de un fir invizibil. Intr-un final incepe si al treilea joc.

Atacuri bine planuite si o aparare strong e ce ma tine in joc. Nodurile Kircoff ale drumului critic pe care l-am desenat m-a duc incet dar sigur spre jumatatea cealalta si corelatia intre cei 2 nebuni si pionii adversarului e o combinatie mortala din care reiese spatiul vectorial generat de toti acei pioni din afara tablei. Mutarile fiecarui sunt precise si calculate, partida ajungand intr-un echilibru inexplicabil, din care nu-ti puteai da seama cine castiga.

Odata cu trecerea timpului se dezvolta pe figura mea o nuanta tot mai pronuntata de oboseala si dintr-o data incep sa pierd piese una cate una pana cand privirea imi taie planul in 2: un ochi spre tabla si unul spre premiu. Jucand impotriva unui adversar la fel de bun ca cei dinaintea lui, imi vad piesele zburand una cate una, iar ochiul dinspre premiu nu poate decat sa amelioreze pierderea, fiindca din atacul bine construit, nu mai raman decat cu amaratul de rege, iar o tura si regina sunt piesele care imi trimit regele in lumea viselor. Sah mat.

3 meciuri. 3 infrangeri. Nici macar premiul de consolare nu l-am castigat. Au fost 3 in …. si acum nu mai e nimic. Totul se invarte in jurul unui nor de spray, care te paralizeaza cand nu te astepti. Si vezi de pe marginea prapastiei cutremurul care asteapta sa faci ultimul pas.

Dar gata! E momentul sa ma ridic si sa merg mai departe. Piesa de rezistenta sunt EU si Valkyrii m-au tras inapoi sa ma bucur de tot, sa fiu fericit si sa nu mai traiesc in starea asta de negare. Locul meu nu e aici, e pur si simplu undeva mai sus, mai bine. Stiu ca se poate mai bine si azi reality check-ul a mers. Am zis no more si am ales calea mai grea dar si cea mai plina de satisfactii.

Love me if you dare

Iubeste-ma daca indraznesti. Asta e visul care ma bantuie de cateva nopti incoace.. Adorm si dintr-o data ma trezesc intr-o realitate alternata, din care nu mai puteam iesi. Pana acum cateva luni bune, visam numai lucruri ciudate, legate de fete pe care nu le mai vazusem vreodata pana cand visul ma dus intr-o lume film noir unde singura iesire a fost cutitul de argint, din buzunarul meu.

Acum visele au aparut, si ciudat e ca stiu ce se intampla. Adorm, si visez. Lumea alternata in care sunt imi deschide calea catre minte unui alter ego modificat cu scopul de a uita totul din viata reala. Mergand pe strazi o vad pe ea, pe Kay, fata visurilor mele. Intotdeauna stiam ca intre noi doi va exista odata ceva. Insa irealitatea ma blocheaza si-mi scoate in cale toate obstacolele posibile pentru a nu fi cu ea. Certuri, tampenii, lucruri copilaresti, iarasi certuri si intr-un final o mana divina isi face mila si o salveaza de la moarte, adica eu. Acesta era notre jeux d’enfants qui a ouvre la porte a une miracle magnifique.

Era cearta noastra de adolescenti, unii mai populari decat altii, ura pe care mi-o purta ea, iubirea pe care incercam eu sa o neg pentru ea si apoi o intreb Love me if you dare? Si-mi spune nu. Tot ceea ce pot sa fac e sa stau si sa privesc cum ma respinge. Si apoi strig:

“Daca as putea sa dau timpul inapoi si sa schimb ceva as face-o.

Ce sa fac daca te iubesc!

Ce sa fac daca nu stiu sa distrug zidul asta de ura care ne desparte.

De ce nu poate sa fie bine?

De ce nu e suficienta iubirea?

De ce fiecare clipa de fericire trebuie sa o platesti in lacrimi?

De ce nu vii?

De ce nu vii?

Pur si simplu de ce!”

Ea nu ma baga in seama dar stiu ca ma iubeste dar inca nu realizeaza asta. Ce pot face eu ca sa lupt cu lumea ei? Ce! De ce nu pot sa fiu eu baiatul pe care-l place si sa fie el, cel care mi-a aratat ce inseamna sa sufar pentru ea, lasandu-ma in semiconstienta si fiind salvat doar de prietena cea mai buna a fetei dupa care suspin.

Cum poate Natalie sa ma placa si Kay sa ma urasca! Ce i-am facut de se comporta asa de urat cu mine. Oare face toate lucrurile astea sa-i demonstreze tatalui ei ca m-a luat sub aripa lui protectiva degeaba sau poate ca o face pentru ca nu m-a suporta si a nu sunt de nivelul ei.

Intr-un final, ajung la ultima confruntare cu ea, unde ajunsese sa ma placa dar ce rost daca era tot cu el. Nu trece mult si instinctul de adolescent capabil trage semnalul de alarma si o avertizeza de ce se poate intampla, dar ea pur si simplu nu vrea sa asculte si iese cu el. Acesta disperat sa marcheze, isi incalca limitele si o face sa sufere si trebuie sa intervin. Ce primesc in schimb?

Nu stiu pentru ca ea m-a intreaba “Lawrence love me if you dare.” De unde-mi dau seama ca simte ceva pentru mine dar cand incerc sa-i zic ceva brusc suna telefonul si trezirea la realitate e inevitabila si totul in jurul meu se naruie ca un castel din carti de joc. And I am awake.

C’est tout une belle reve which waited for the phone to ring ca eu sa ma trezesc din el si sa-mi dau seama ca ea nu exista, ci e doar in mintea mea, o naluca, a ghost whisperer pierdut in negura timpului.

Revenind la lumea reala totul se intoarce la normal, dar am inca in minte privirea fetei blonde cu ochi verzi dinainte ca telefonul sa nu. De ce oare nu pot sa traiesc visul?

Si ca sa fiti in ton cu mesajul acestui post, va las sa ascultati melodia pe care de aseara o asculta aproape neincetat, facandu-si si aparitia in vis.

show_30b706138ae625(448, 46);

Kudai – Dejame gritar
Asculta mai multe audio Muzica »

De ce iubim femeile?

Oare de ce iubim femeile? O intrebare pe care multi oameni o evita, dar de ce sa o evitam si noi. Sa speram ca o sa va pot lamuri de ce iubim noi femeile pana la finalul postului.

Asa ca de ce iubim femeile? Pentru ca ele reprezinta frumosul pe planeta noastra si noua barbatilor ne place frumosul. Pentru ca ne atrag/ademenesc/seduc sau cum vreti sa-i spuneti voi si apoi ne incanta.

Pentru ca doar ele au puterea sa ne faca sa radem cand suntem tristi, fara chef, obositi.
Le iubim pentru ca se asteapta sa facem asta. Unii mai putin altii mai mult sau ne iubesc ele in acelasi mod. Le iubim cand ne ajuta sa copiem la o lucrare, teza, examen sau pur si simplu cand ne ajuta cu teme.

Nu ne place dar le iubim cand ne epun sa facem ce nu vrem dar intr-un final tot ca ele ramane. Un inger nu poate fi refuzat.

Le iubim cand ne fac mancarea noastra preferata, cand suntem cu ele pe strada, la film, in pat, oriunde si oricand le iubim deoarece ele dau sens vietii noastre si fara ele n-am putea trai.

Le iubim cand gresim deoarece intotdeauna ne iarta greselile oricat de idioate ar fi aceste greseli. Le iubim pentru ca sunt fidele (unele) si se asteapta si ele sa fim la fel. Le mai iubim ca ne

suporta toate mofturile: fotbal, bere cu baietii, plecarile de acasa fara ele, betiile si multe altele.

Si le iubim pentru ca trebuie sa fie iubite, adorate, protejate pentru a fi langa noi multi ani, si pentru a ne iubi si ele oricum am fi si oriunde am fi. Si le iubim pentru ca asa trebuie.

De asta iubim noi femeile.